Intenţie regizorală

Cum să trăieşti liber, după.
Nu este suficient să ucizi dictatorul pentru a ucide dictatura.
Totalitarismul este un sistem bazat pe supunerea oarbă, pe teroare şi violenţă. Cine trăieşte prea mult timp în acest sistem devine parte din el, împotriva voinţei sale. Teroarea este în subteran, ea devine parte integrantă din viaţa sa, un obicei banal.
Victima nerecunoscută are două opţiuni: să refuze realitatea şi să adopte rolul de victimă al acestei mari istorii (chiar dacă în mod inconştient), şi făcând aceasta, să întreţină legătura cu această nedreptate istorică, şi să nu iasă din această capcană; sau să încerce să înţeleagă sucesiunea evenimentelor care au făcut ca ceea ce s-a întâmplat să aibă loc. Apoi să ierte, pentru a putea rupe legătura care ne ţine ataşaţi de acestă nedreptate istorică şi de călăi.
Radu Clit, doctor în psihologie, Université Paris 5. « Cadrul totalitar şi modul de funcţionare narcisic. Efecte psihologice colective şi individuale ale puterii de stat comuniste est-europene ».
Sunt de acord cu Radu Clit. Este, în opinia mea, valabil pentru dictaturile de stat, dar şi pentru cele domestice. Călăii sunt diferiţi, dar procesul necesar pentru a rupe legăturile care ne ţin ataşaţi de aceşti călăi rămâne acelaşi.
Am cunoscut-o pe Ioana în 1991, la Bucureşti, un an după lovitura de stat pe care mass media au numit-o « Revoluţie ». Atunci când ne-am cunoscut, vorbeam despre orice, mai puţin despre dictatura de sub care ţara ei abia ieşea, ca şi cum tăcerea putea să şteargă ceea ce era încă mult prea dureros.
Lucrul ăsta mi-a permis să fac un studiu despre abuz, despre tăcere şi frică, despre clopotul de sticlă pe care Ioana şi l-a contruit, un clopot de sticlă iluzoriu care ar fi trebuit să o ţină departe de realitatea înconjurătoare şi să o protejeze de abuzul statului comunist. Chiar şi azi, pentru că vechile reflexe persistă în România, iar Ioana, neputincioasă, deprimată, s-a refugiat în sânul familei sale. Refuză realitatea în care trăieşte – împotriva voinţei ei, întreţine legătura cu injustiţia istorică – clopotul ei de sticlă protector a devenit o închisoare.
Ioana nu şi-a permis niciodată să analizeze ceea ce o chinuie. Aceste cuvinte îşi găsesc astăzi drumul doar pentru că fac parte dintr-o lucrare cinematografică ce le transportă şi pe care o transcend.
Montajul susţine această dinamică şi face în aşa fel încât persoane care nu au discutat niciodată între ele despre traumatismele lor, îşi « răspund », în cele din urmă. Făcând acest lucru, montajul pune în evidenţă tăcerea şi toate lucrurile nespuse care încă le despart şi care s-au transmis din generaţie în generaţie. Şi care o învăluie deja pe Teona, fiica Ioanei. Teona a înţeles, la fel ca mama ei cu ani în urmă, fără să i se fi spus vreodată, că sunt anumite întrebări pe care nu trebuie să le pună.
Prin povestea Ioanei, care întâmplător este româncă, filmul meu vorbeşte despre cum dictatura devine un sistem de viaţă. Iar lucrul acesta nu este apanajul ţărilor ex-comuniste.
Vanina Vignal, martie 2012